vórnic m. (vrom. dvornic, d. vsl. dvorĭnikŭ, curtean, șambelan, dvorŭ, curte de suveran, dvĭrĭ, ușă; rus. dvórnik, portar. V. dveră). Vechĭ. Judecător care ședea la poarta palatuluĭ domnesc și judeca procesele maĭ micĭ. (Eraŭ 12, numițĭ și vornicĭ de poartă). Mare vornic, boĭer de divan (în rang după marele logofăt) cu funcțiunea de guvernator: vornicu țăriĭ de sus (Ĭașiĭ, Hotinu, Cernăuțiĭ, Soroca), vornicu țăriĭ de jos. Maĭ pe urmă, judecător urban (V. pîrcălab). Ministru de interne și boĭer cu acest titlu: mare vornic. Azĭ. Mold. Pop. Primar (saŭ ajutor de primar) rural (administrator saŭ și perceptor). Munt. Vornicel la nuntă. – În Moldova (1399-1400) eraŭ doĭ vornicĭ, ĭar de la 1506-1507 apăru și un vornic de Suceava. Cîte 2-3 vornicĭ figurează în documente pînă la 1452-1453, după care găsim un singur vornic. La 1569-1570, Bogdan VI institui ĭar doĭ vornicĭ (cel de țara de sus și cel de țara de jos). În Țara Românească, vornicu apăru supt Mircea cel Bătrîn (1414-1415), în rang după marele ban.

Scriban (1939)