Devălmăşia şi organizarea în obşte au ca element central stăpânirea în comun a bunurilor patrimoniale. Aceste bunuri, de regulă, nu puteau fi înstrăinate iar atunci când se realiza era considerată un "accident", "o năpastă". Moşnenii care, de nevoie, erau interesaţi să-şi vândă din drepturi sau să-şi înstrăineze dreptul de proprietate "nu puteau vinde acel bun în mod concret, delimitat de al altora, ci numai în mod abstract în cadrul obştei".

Efectele negative produse de înstrăinarea bunurilor trebuiau reduse prin menţinerea lor în cadrul "unuia din cercurile de solidaritate într-o anumită ordine ierarhizată: rude devălmaşe, rude simple, devălmaşi simpli, vecinătăţile, vecini dintr-un colţ, fostul stăpânitor, satul, satele vecine".

În acest mod s-a născut dreptul de preemţiune numit în Bizanţ protimisis grec = cumpărare preferenţială), care a avut în societatea românească - edievală o largă răspândire, în special în secolele XVI-XVIII.

Specialiştii în istoria vechiului drept românesc apreciază că protimisisul era de multe veacuri înrădăcinat în tradiţia juridică orală, fiind integrat chiar şi de dreptul cutumiar românesc (ius valachicum) fapt ce demostrează evoluţia, la români, a acestei instituţii în mod independent faţă de lumea bizantină.

Valentin Al. Georgescu defineşte protimisisul ca pe "un drept de precumpărare şi de răscumpărare preferenţială recunoscut unor cercuri de persoane cu privire la anumite bunuri, faţă de ai căror stăpâni, privilegiaţi la precumpărare şi răscumpărare, se găsesc într-un raport de solidaritate: rudenie, devălmăşie, vecinătate de sat sau de stăpânire, vechea stăpânire a aceluiaşi lucru etc."

Preemţiunea s-a realizat la două niveluri sau două modalităţi diferite: precumpărarea sau protimisisul propriu-zis şi răscumpărarea sau retractul.

În cazul înstrăinării de bunuri (moşie, părţi din moşie, casă, livadă sau alte bunuri), titularul lor are obligaţia să anunţe persoanele privilegiate la cumpărare, invitându-le a le cumpăra ei mai întâi.

Refuzul acestora de a cumpăra bunurile scoase la vânzare, dădea libertatea înstrăinării bunurilor oricăror altor persoane. În cazul în care această procedură nu se realiza iar vânzarea se facea pe ascuns, adică vânzătorul nu respecta precumpărarea de către privilegiaţi, "protimisisul putea răscumpăra de la străin bunul vândut ilegal". Cu alte cuvinte, orice sătean putea să "arunce banii înapoi celui care cumpărase şi să-l alunge astfel din sat".

Primul document referitor la obştea dragoslovenilor care menţionează instituţia protimisisului, pe care l-am identificat în culegerea de documente traduse de preotul Ion Răuţescu datează din 1655. În acel an, Coman Inăşescul cu feciorii săi împreună cu un alt moşnean vinde unui anume Aldea Cojocarul Olteanul un loc de casă "unde iastă casa lui acum […] cu ştirea tuturor vecinilor dimprejur".

În acest caz, de vreme ce Coman Inăşescu şi celălalt moşnean îşi menţionează feciorii printre titularii tranzacţiei, grupul de solidaritate asupra cărora urma să se producă efectele protimisisului sunt vecinii.

În 1671, Lazăr Poşul vinde lui Coman "un loc la Mateiaşu" răscumpărat de el în urma unei zălogiri, "cu ştirea tuturor rudelor", vânzarea-cumpărarea în prezenţa "multor oameni buni care se vor iscăli" (care pot depune mărturii adeveritoare).

Protimisisul se aplică şi în 1686, unde se menţionează: "cu ştirea tuturor rudeniilor şi a vecinilor noştri şi a fraţilor noştri".

În secolele XVIII-XIX, referirile la Protimisis sunt numeroase. Documentul din 22 mai 1749 face referire expresă la obligativitatea anunţării grupului de solidaritate înainte de vânzare precum şi faptul că rudele vânzătorului au fost nevoite să cumpere pentru ca moşia să nu se înstrăineze: " ..Eu Radul popii Chirchii […] mi i-au dat alţii bani mai mulţi ca să le-o vânz lor[…] şi întrebând eu pe nepoţii mei, şi fiind hotărnici, mi-au dat şi ei tot acei bani cam far de voia lor, ca să nu intre alţii între dânşii".

Termenul, în sine, de protimisis este pentru prima oară menţionat în anul 1823. În acest an, domnia Ţării Româneşti primeşte plângerea unor moşneni faţă de Ion Bragadiru şi Ion Tudoroiu care, în înţelegere cu alţi moşneni şi prin înşelătorie "le mănâncă nişte munţi ai lor". Pârâţii reuşiseră să cumpere acei munţi întocmind acte fară să respecte procedura protimisisului.

Moşnenii care se plâng domniei şi care s-au judecat mulţi ani au făcut "pecetea satului" la un argintar din Câmpulung. Ei solicită ruperea actelor anterioare întocmite pe căi ascunse, întocmirea de acte noi autentificate cu noua pecete. Documentul precizează faptul că, în cazul în care pârâţii vor cumpăra de "la unii moşneni, ceilalţi moşneni vor răspunde înapoi la judecată ca unii ce şi protimisis au ca nişte devălmaşi".

Acelaşi drept de protimisis este invocat şi în cazul amplelor judecăţi şi dispute cu boierii Rucăreni. De exemplu, la 2 mai 1825, ispravnicul judeţului Muscel, după ce a cercetat plângerile unor moşneni faţă de Nicolae Rucăreanu "biv trei Logofăt de la Câmpulung" care anterior, în înţelegere cu unii moşneni ce nu respectaseră protimisisul) înaintează domniei recomandarea judecăţii celor două părţi. Documentul arată explicit cum moşnenii dragosloveni, în judecată cu boierul Nicolae Rucăreanu au invocat cererea de protimisis.

Sursa: Comunitatea de viaţă şi muncă a Moşnenilor Dragoslăveni - Marcel Mogoş, Viorel Irimia, Marian Frigură

Site-ul nostru utilizează module cookie proprii pentru a-ți îmbunătăți experiența. Continuă să navighezi pe site sau alege să accepți dacă ești de acord cu utilizarea acestora. Alternativ, poți alege tipul de cookie-uri pe care ești de acord să le folosim.Mai multe informații despre cookies
Poți scrie un comentariu dacă ești logat pe Enciclopedia Drajna.
  • protimisisul
  • Ultima modificare: 2021/03/24 19:23
  • de către cristian