Bătălia de la Ogretin din 13 septembrie 1602

La începutul secolului XVII-lea, Imperiul Otoman intenţiona să pună stăpânire pe centrul Europei, mai ales că era încă în desfăşurare „Războiul cel lung“, cu Imperiul German (Casa de Austria), care începuse în anul 1591 şi se va termina în anul 1606.

Domnul Valahiei (Valahia sau Ţăra Românească, aşa cum a fost denumită regiunea după anul 1820), Radu Şerban, considerat prea rebel, era în vederile otomanilor pentru a fi mazilit (detronat). Fost dregător pe timpul lui Mihai Viteazul, acesta venise pe tron imediat după asasinarea marelui domnitor la Câmpia Turzii de către mercenarii valoni ai generalului habsburg Basta. Radu Șerban fusese sprijinit chiar de către fraţii Preda şi Radu Buzescu, familie care l-a susţinut şi pe Mihai Viteazul.

Radu Şerban s-a remarcat din primii ani de domnie ca fiind un revoltat împotriva stăpânirii otomane şi un apropiat al intereselor habsburgice în zonă.

Sultanul Mehmed al III-lea a decis, în 1602, să trimită o expediţie de mazilire a domnului valah, deoarece acesta îl înlăturase din tronul ţării pe Simion Movilă, fidel turcilor, frate al domnitorului Moldovei, Ieremia Movilă, iar îndeplinirea acestei misiuni a fost încredinţată hanului Crimeii Ghirai al II-lea, supus al Porţii Otomane. Forţele lui s-au concentrat în sudul Moldovei, de unde împreună cu oastea lui Simion Movilă urma să pătrundă în Ţara Românească. Efectivele invadatorilor se ridicau la 40.000 de oameni şi două tunuri.

Sprijinit financiar de George Basta, Radu Şerban a reuşit să-şi constituie o oaste formată din 10.000 de mercenari, la care se adăugau 3.000 de soldaţi imperiali şi 1.000 de foşti camarazi de arme cu care se cunoştea din timpul războaielor lui Mihai Viteazul.

Principele valah, ale cărui efective, incluzând trupele transilvănene trimise în ajutor, se ridicau la aproape 20.000 de oameni şi patru tunuri, a hotărât să întârzie înaintarea grupării inamice şi concomitent să pregătească angajarea bătăliei decisive.

Hărţuirea executată de cavaleria lui Radu Şerban şi-a atins parţial scopul: primul detaşament, de 4.000 de călăreţi, a fost învins la Tecuci. Un al doilea detaşament, de aproape 5.000 de oameni, a fost nevoit să se retragă.

În acest timp, principele valah a pregătit locul bătăliei decisive într-o zonă greu accesibilă, care nu permitea manevre cu mase mari de cavalerie aşa cum aveau tătarii. Zona era cuprinsă între râul Teleajen şi Valea Drajna, la Ogretin, pe dealul Domnului ¹⁾. Domnul profesor Ioan Rizea indică locul luptei ca fiind la confluența pârâului Râncezeanca cu pârâul Ogretin.

Domnitorul Radu a adoptat dispozitivul de luptă cu pedestrimea şi cavaleria descălecată în prima linie, înapoia unui şanţ de apărare, în faţa căruia s-a dispus un detaşament de siguranţă. Numărul copleşitor al tătarilor, de patru ori mai mulţi, ca şi vestea că secuii fuseseră înfrânţi de o avangardă a armatelor hanului i-au determinat pe aliaţi să-şi asigure rezistenţa prin ridicarea unor fortificaţii, de forma unei tabere militare înconjurate de şanţuri.

În linia a doua a fost aşezată cavaleria domnească, iar cele patru tunuri au fost dispuse pe flancul stâng pe o înălţime. În rezervă se găsea un detaşament comandat de către căpitanul transilvănean Marcu Cercel, pretendent la tronul Moldovei, cu misiunea de a opri orice încercare a tătarilor de învăluire şi încercuire.

La Prejmer, în depresiunea Braşovului s-a concentrat o mică oaste imperială sub comanda generalului George Basta, care trebuia să intervină numai într-o situaţie critică pentru oastea valahă.

Lupta a fost începută de către detaşamentul de siguranţă care a atacat elementele înaintate ale inamicului, după care sub presiunea forţelor superioare ale acestuia, sprijinit de focul archebuzierilor din linia întâi, se retrage organizat. Tătarii trec la urmărirea detaşamentului valah, încercând să pătrundă din mişcare în tabăra munteană şi să tranşeze mai rapid confruntarea. Aici sunt însă întâmpinaţi de două detaşamente, fiecare de câte 250 de luptători, care sprijiniţi de artilerie şi de focul puternic al pedestrimii au contraatacat în faţa şanţului de apărare. Comandanţii crimeeni nu s-au lăsat păgubaşi şi în tot cursul zilei trupele tătare au executat atacuri frontale dar au fost respinse cu pierderi mari. Tătarii au reluat atacurile a doua zi dar fără vreun succes. Hanul Ghirai a trecut la aplicarea cunoscutei tactici a falsei retrageri pentru a atrage trupele valahe în urmărirea sa şi a le lovi din laterale.

Bun cunoscător al acestei tactici, domnitorul muntean nu a muşcat momeala şi a rămas pe loc, menţinându-şi trupele pe linia de apărare.

Eşuarea planului l-a determinat pe han să ordone retragerea trupelor sale spre Silistra, după ce înregistrase pierderi de aproape 5000 de morţi şi alte mii de răniţi. Cei mai mulţi dintre tătari şi-au găsit sfârşitul în faţa archebuzelor mercenarilor germani, ca şi a hărţuielilor iscusite ale fraţilor Buzescu. Odată cu tătarii s-a retras şi Simion Movilă, pretendentul la tronul Valahiei, care a fost escortat de un corp de oaste tătar în Moldova şi răscumpărat de fratele său, Ieremia Movilă, domnitorul Moldovei. Oastea valahă a înregistrat doar 500 de morţi şi 1.000 de răniţi.

Victoria forţelor muntene la Ogretin a fost rezultatul tacticii stricte de apărare şi de punere în valoare a terenului deluros şi împădurit care a îngreunat manevrele inamicului şi mai ales şarjele cavaleriei. De asemenea, bătălia a marcat un salt calitativ în ducerea luptei prin constituirea unui nou element al dispozitivului de luptă, detaşamentul de siguranţă în faţa dispozitivului de apărare şi lupta acestuia în faţa şanţului de apărare.

Se spune că în această bătălie, de la Ogretin, s-a dat o confruntare personală între doi căpitani ai celor două tabere, confruntare care ar fi urmat să decidă câştigătorul bătăliei. Stroe Buzescu, fratele lui Preda şi al lui Radu, l-ar fi provocat pe han să trimită un căpitan de-al lui să se înfrunte, iar acesta l-a trimis pe nepotul său Mârza. în această luptă, Mârza a fost ucis, dar şi Stroe Buzescu va muri de la o rană infectată sau otrăvită de la iataganul tătarului.

”Apoi, într-o zi de Septembrie - era în anul 1602 - treisprezece luni după moartea lui Vodă Mihai, află țara înfrigurată că Radu Șerban, cu Buzeștii lui, se întorsese din Ardeal cu oaste numeroasă, și că-n munții Bratocii se-ncăerau acum armatele sale cu ale lui Movilă. La 13 Septembrie, dimineața, după o lungă a avangardelor la Ogretin, se întâlniră oștile în gura Teleajenului, lângă Teișani și se făcu năvală mare, care ținu ziua întreagă și toată noaptea și încă în dimineața d-apoi, până birui Radu Șerban, alungând de pe câmpul de luptă și din țara lui pe nepoftiții musafiri ai lui Simion Vodă. Ca în vremea cavalerismului medieval, viteazul Stroe Buzescu provocase pe cumnatul hanului tătăresc la o luptă voinicească, în doi, corp la corp, și străpungându-l cu sabia, îl lăsă mort pe câmpul de luptă. Dar, lovit el însuși la obraz, fu dus în brațe până într-un sat vecin. Un călăreț fu expediat în grabă la Brașov după doctor, și un altul în zbor până la Stănești, să înștiințeze pe stolniceasa Sima că s-au întors oștile cu izbândă în țară, dar că-i zace soțul bolnav într-un sat din munții Buzăului. Câteva zile mai târziu jupâneasa Sima era la căpătâiul soțului ei. De aproape doi ani îl vedea acum pentru întâia dată… și pentru cea din urmă. La 20 Octombrie următor stolnicul Stroe Buzescu își dădu ultima suflare, murind, ostaș viteaz, de-o moarte vitejească. S-a întors Sima stolniceasa cu trupul bărbatului ei la Stănești și-l îngropă acolo în strămoșească bisericuță dela curte.” ²⁾

Radu Şerban relatează importanţa bătăliei, în urma căreia a pierit Stroe Buzescu, într-un hrisov emis în 29 ianuarie 1604:

”Și întri aceasta dacă am văzut așa domnia mea, atâtea mulțime de oști ale lor, ne-am așezat cu toate oștile noastre la un loc numit Ogretin (loc alb în original) într-o zi de luni 13 zile ale lunii Septemvrie. Astfel au venit multă mulțime de oști de-ale lor asupra noastră a tuturora și au năvălit peste noi și au aruncat ei atât de multe din săgețile lor asupra noastră, încât nu se putea vedea fața soarelui de săgețile lor și de atâta bătălie răsunau chedrii (codrii) și munții de bătălia lor și nu se puteau înțelege unul cu altul.” ³⁾

Victoria lui Radu Şerban a fost posibilă în urma unei bune acţiuni diplomatice şi iscusinţe militare, coroborată cu factorii politici influenţi în zonă.

”Lupta s'a dat pe plaiurile Teleajenului între Teisani și Ogretin, peste dealuri. Romînii, ajutați de oști împărătești venite din Ardeal cu generalul italian Toma Cavriolo, s-au inchis in santuri, și toata furia sălbatecă a Tătărimii, toată furtuna de nisip a Nogailor, nu i-a putut clinti. Iar, ca să arate că de voie, nu de frică, nu iese la harță ai noștri, unul din Buzești, Stroe, s'a împotrivit poruncii domnești și, încleștîndu-se cu un ginere al Hanului, 1-a doborît, căpătînd însuși o rană de care nu 1-au mai putut lecui nici vracii (medicil) săsești ai Brașovulu.” ⁴⁾

”Iată anume cum s'a desfășurat lupta :

Porunca lul Basta (ucigașul lui Mihai, dar acum singur stăpîn în Ardeal în numele Împăratului și ocrotitor al lui Radu), care se păstra să vie și el cînd va fi de nevoie, era să nu se caute o luptă, nici să se primească una, ci să se facă șanturi și să se închidă oastea în ele. Un șant lat fu săpat, prin urmare, în față, pănă ajunse să se razime de munte și să fie apărat de pădurl nestrăbătute. Un altul, la spate, era menit să asigure de o încunjurare a dușmanilor, și Marcu Voevod, fiul Petru Cercel și nepotul luă Mihai, fu ales ca să-1 apere Cercetași poloni, oameni deprinși să culeagă știri fără a fi văzuți, să facă rău fără a se pune în vază, căpătară sarcina să bată drumul ce venia de la Tîrgoviște.

Imagine piatră mormânt Stroe Buzescu - ”Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice”. Seria 2. Tomul 32 - 1909-1910

Hanul sosi la 12 Septembre 1602 sara. Aducea vre-o patruzeci de mii de călăreți, cîți nu mai avuse prilej să vadă vre-odată soldații străini ai lui Radu-Vodă, dar pedeștri erau de tot puțini, ceva peste o mie. Și aici era slăbiciunea năvălitorilor.

Dar pentru ca această slăbiciune să folosească creștinilor, trebuia ca aceștia să se ferească de lupta in șes, unde-i chema mînia pentru batjocuri, dorința de răsbunare pentru pradă și nădejdea de a se îmbogăți din jaful jăfuitorilor. Fără a mai vorbi de mîndria fiecăruia și de dorința de a se face cunoscut prin vitejie Voevodului.

În ziua dintîiu, la 13, cei din lagăr nu se putură răbda cu totul să nu iasă la harță. Un deal ce stătea la mijloc fu rînd pe rînd cucerit de unii și de alții, cețși încurau caii pe coastele lui ușoare de suit. Tatari căzură destui, de fierul haiducilor, ca și de gloanțele Valonilor. Într'o frumoasă luptă dreaptă, voinicul Stroe Buzescu boierul mai mare decît Domnul însuși, răteză capul unui ginere al Hanului, care crezuse să-l poată el răpune pe dînsul. Dar, cînd, adunîndu-șI toate puterile, Tatarii fără de număr se năpustiră asupra Muntenilor și haiducilor, nimic nu li putu sta în potrivă, și, măturînd arena de încercare, el veniră să bată cu piepturile cailor de zidul sulițelor nemțeștI. De trei ori porniră în acest îndărătnic asalt, dar fură răspinși pănă la sfîrșit.

A doua zi după aceste lupte de glorie și de mare primejdie, oastea lul Radu învățînd din ce văzuse și suferise, se purtă mai cuminte. Șantul, pe care-1 împodobiau acuma furci pentru cine ar cuteza să-1 treacă, nu lăsa pe nimeni din lagăr.

Tatarii se perîndarî în zădar, scoțînd chiote și împroșcînd cu ocări pe ”fricoșii”, ce se ascundeau. Nu li răspunse nimeni decît gloanțele, care loviau drept pe cine dintre ei se apropia. La două după amiazi, această primblare zadarnică plictisi în fine pe aceia cari o făceau. Imensa călărime, renunțînd la biruință, acolo unde nu putea să fie luptă, se întoarse pe loc și apucă drumul către Dunăre, în spre Silistra.” ⁵⁾

Peste numai un an, Radu Şerban se implică în luptele interne din Transilvania, alături de trupele imperiale ale lui George Basta împotriva unui nou pretendent cu susţinere otomană, la tronul Transilvaniei, Moise Szekely, pe care îl va învinge şi îl va alunga.

În toamna anului 1604, Radu Şerban ajunge totuşi la o pace cu turcii şi cu tătarii, obligându-se să achite un tribut mai rezonabil, de doar 32.000 de galbeni, mai puţin de un sfert decât fusese plătit la finalul secolului XVI, încă înainte de domnia lui Mihai Viteazul.

Deşi a avut o domnie destul de stabilă, viaţa politică din secolul XVII era extrem de agitată în acest colţ al Europei Centrale şi de Est, cu dese răsturnări de situaţii, cu domnii scurte, cu intrigi, cu lucrări politice neterminate sau distruse de urmaşi, toate pe fondul luptei geostrategice între cele trei mari puteri ale Estului, Casa de Austria, Imperiul Otoman şi Regatul Poloniei.

În decembrie 1610, noul principe al Transilvaniei, Gabriel Bathory, a intrat cu o oaste în Valahia pentru a-l detrona pe Radu Şerban. Acesta nu avea trupe suficiente şi a fugit în Moldova. Bathory a ocupat Târgovişte şi s-a proclamat principe al Transilvaniei şi al Valahiei Transalpine. Profitând de relaţii mai calde cu Poarta otomană, Radu a făcut apel pentru a fi sprijinit în acţiunea sa de a recăpăta tronul, dar intrigile boiereşti impuseseră la Poartă alt candidat, Radu Mihnea. Abia în luna mai a anului 1611, Radu îşi reocupă tronul cu ajutor imperial şi moldovean, dar numai pentru o lună.

Vezi La Vălenii de Munte, spre seară - N.N. Lenguceanu, despre Bătălia de la Ogretin;

Vezi Hrisovul bătăliei de la Ogretin din 29 ianuarie 1604 scris de Radu Șerban;

Vezi scrisoarea de mulțumire și ajutor a lui Radu-Vodă Șerban către Împăratul Rudolf după bătălia de la Ogretin din 24 octombrie 1603;

Vezi Luptele de la Ogretin și Teișani din zilele de 13 și 14 septemvrie 1602 (7111) de Generalul P.V. Năsturel (pagina 840);

Vezi Publicație Un biruitor Radu Vodă Șerban- N_Iorga 1911.

„Istoria armatei româneşti„ Volumul 2 (de la 1599 până în zilele noastre)

C.R.