Aspecte de exploatare a țărănimii comunei Drajna

Încă din cele mai vechi timpuri, din epoca sclavagismului român, locuitorii comunei Drajna, în special cei din satul Drajna de Jos, de altfel ca și toți locuitorii tării noastre, au cunoscut diferite forme de exploatare, trăind în sărăcie și întuneric.

Iată ce spunea bătrâna Maria Gh. Cotună, în vârstă de 101 ani:

”Ferească Dumnezeu maică ! să nu mai vie vremurile de demult. Casa unde stătea tătuțu era învelită cu coceni dați de boierul Alexandru Filipescu ca să-i facem clacă. Și locul unde era pusă casa era tot de la boier, dat tot în schimb de clacă. Așa aveam toți pe aici; casă de grădele lipită cu pământ și acoperită cu coceni sau paie și locul de casă dat de boierul Filipescu, ca să-i facem clacă. Noi eram clăcașii boierului maică. Boierul mai avea și câțiva țigani ca robi”¹⁾.

Starea socială a locuitorilor acestei comune dinainte de 1864, afirmată de bătrâna Maria Gh. Cotună, este confirmată de actul de împroprietărire făcută din moșia boierului Elena Kretzulescu.

Până la 1864. locuitorii comunei Drajna, în mare parte cei din Drajna de Jos, au fost clăcașii boierilor Filipescu.

Ultimii bătrîni, din Drajna de Jos, care au fost clăcași la boierii Filipescu, sunt, de fapt, urmașii moșnenilor de drept, care în perioada anilor 1600 s-au vândut ca „șerbi” sau „rumâni” boierilor din acel timp. Începând cu anul 1631, sunt mărturie la aceste „vânzări”, dacă le putem numi așa, o serie de răvașe, sau, documente vechi, prin care moșneni din comuna Drajna se vindeau, ei, cu casele și pământurile, boierului Hrizea din Drajna. Alții se vindeau, ei, cu pământurile și casele dar și cu copiii copiilor lor, de aceea până la împroprietărirea țăranilor din anul 1864, toți descendenții moșnenilor care s-au vândut, au fost clăcași. Aceștia se vindeau, cu proprietatea pe care o dețineau din strămoși, pentru diverse sume de bani, apoi erau la buna voie a boierului. Copiii lor deveneau automat clăcași și nu mai aveau în proprietate nimic, stând în casele date de boier și muncind pentru a plăti mâncarea și dările boierului pentru locuință.

”Acestă zapis să se știe că l-am făcut noi sătenii de în Drăjnari, care ne-am vândut noi și feciorii noștrii și cu ocinile noastre și cu casele noastre și cu locurile noastre, ale caselor și cu grădinile și cu pomeatele noastre, carele pre unde sântu, și alți oameni carii și-au vândut ocinile și locurile caselor și pre ei nu s-au vândut. Eu Radu Răspopii, ce am fostu de Ogretin, vândutu-m-am cu feciorii miei anume: Ion și Stan și Stanciul și Stoian și cu 6 pământure în câmpul Ogretinului, într-un câmpu și într-altu câmpu alte 3, prețul ughi 20. Și eu Toader Cîmpoietoriul încă m-am vândut să fiu rumân jupânului Hrezei Vornicul, cu câți feciori voi naște de întru plodul mieu, însă fără ocină, prețul unghi 12. Și eu Dumitru Olariul, carele ține o cumnată a lui Mihăilă, muiarea lui Berilă, fratele lu Mihăilă, celu ce s-au vândut întâiu lui Iordachi vornicu, apoi jupân Hrizea marele vornicu i-am lepădat banii cu bunăvoia lu Iordachi vornicu, vândutu-m-am (loc rupt) partea de ocină a lu Berilă, fratele lu Mihăilă, cu câtă ocină și-au vândut Mihăilă, atâta să fie vornicului și de la Berilă și de la feciorii lu Berilă, anume Oana și Mihăilă și ai miei, al lu Dumitru, făcuți cu muiarea lui Berilă, anume: Tudoaie I Lupul I Manea I Dan I Tudor I Sarul, aceștea toți câte optu feciorii și cu ocina câtă să va alege de în câmpu și de în pădure și în șezutul satului și de în apă și cu vaduri de moară ce se vor alege să fim rumâni în veac, prețul ughi 22. Și iară eu, Dumitru, ginerile popii Lupului, mi-am vândut casa și cu locul și co pomeastiile și cu pământurile și îngrădișurile, preț ughi 19. Și eu Crăciun și cu nepotu mieu Naneiul și cu vară-mea Anca încă ne-am vândut locurile de casă câte treale, cu îngrădișurile și cu pomeațele, preț să se știe ughi 15. Și eu Radul și Lepădat, fiastri Aldei, încă am vândut un loc de casăpre malul Drajnei, loc izlaz, preț ughi 1. Și eu Bira am vândut un loc de patru case, iaste alea: de la casa Savei până în gardurile de în drum, carele merge la beserică și pre răzor Bererei, pre îngrădișurile caselor, până în Drajna și cu patru case, cu pomeațele și grădinile, preț ughi 8 i pol. Și noi toți câți sântem scriși aicea în cist zapis vândut-am carii locure carii pre noi, de a noastră bunăvoe. Și pentru credință pus-am degetele noastre și pecețile noastre. Și iarăși Crăciun feciorul (ultimele rânduri sunt șterse) Mesița iulie 1 dni (șters, ilizibil) Mogoș cluceru. Deadul vătahul. Drăghici stolnic. Stanciul stolnic. Tudor logofătul”²⁾.

După mărturisirea bătrânilor, acești boieri locuiau într-un castel minunat, deși era acoperit cu șindrilă. În anul 1912-1916 boierul Elena Kretzulescu ridică în locul acestui castel vechi un altul și mai mândru. În timp ce boierul locuia în case minunate și avea o proprietate întinsă, țăranii locuiau în niște biete bordeie și nu erau stăpâni nici pe locul de sub casă, muncind din greu la boierul, la stăpânul locului, pentru a-și ține zilele de azi pe mâine. Cei ce nu se supuneau zilnic la clacă, boierul îi arunca în „groapa ursului” din pivnița castelului boieresc. În zilele când nu ieșeau la clacă, țăranii clăcași erau luați de acasă de către armași (oameni însărcinați cu pedepsirea corporală a clăcașilor și cu aducerea la îndeplinire a poruncilor boierești).

Bătrânii comunei noastre au cunoscut doi armași ai boierilor Filipescu: Radu Pleșca și Radu Marin. Ei umblau călări și cu bice din piele împletită în mâini.

„Săr cu calul pe tine și te mănânc de viu” - spuneau armașii scrâșnind dinții și învârtind biciul în mână ca semn de mare mânie asupra bietului clăcaș.

Lipsiți de orice drept, în afară de dreptul de a muri de foame, torturați în mod barbar pentru nesupunere la clacă, dormind în bordei și îmbrăcați în haine aspre și reci de cânepă, așa trăiau clăcașii comunei Drajna de Jos până la anul 1864.

După decretarea legii rurale din 14 august 1864, în primăvara anului 1865 se face împroprietărirea clăcașilor comunei Drajna de Jos, cu pământ din moșia boierului Elena Kretzulescu, pentru care țăranii au plătit bani grei boierului ca despăgubire. Așa după cum arată actul de împroprietărire a clăcașilor comunei Drajna de Jos în anul 1844, împroprietărirea s-a făcut după trei categorii:

1. clăcașilor fruntași (120 la număr) cei care aveau 4 boi li s-au dat câte 11 pogoane,
2. clăcașilor mijlocii (80 la număr) cei care aveau 2 boi li s-au dat câte 7 pogoane,
3. clăcașilor pălmași (122 la număr) care nu aveau decât brațele de lucru, li s-au dat câte 2 pogoane.

În anul 1864, în satul Drajna de Jos au fost împroprietărite 323 de familii , aproape mai mult de 1/3 din ele erau pălmași, din moșia boierilor Filipescu iar în Drajna de Sus au fost doar 18 care au primit 44 ha. de pământ de pe moșia lui Moise Pănculescu (decedat la vremea aceea).

Sumele cu care au despăgubit clăcașii pe boier pentru pământul dat au fost:

• un fruntaș împroprietărit trebuia să plătească boierului 133 lei,
• un mijlocaș 100,74 lei,
• un pălmaș 71,20 lei.

O dată cu desființarea clăcii prin împroprietărirea clăcașilor din 1864, s-a desfiinșat și robia. Bătrânii povestesc că și după 1864 mai au lucrat un timp țiganii ca robi la boierul locului. Deși claca fusese desființată prin lege, mai rămân resturi feudale în raporturile dintre tărani și boier, din cauza faptului că țăranii nu puteau să despăgubească pe boier cu suma impusă în timpul cerut, apoi nu aveau vite și unelte ca să-și lucreze pământul. Țăranii acestei comune mai lucrează și după 1864 la boierul Elena Kretzulescu sub formă de arendă sau pe bani. Boierul Elena Kretzulescu și apoi fiul ei Dumitru Warthiadi, după 1864 stau mai mult la București ocupându-se de treburi politice și lasă moșia pe seama arendașilor. Aceștia exploatează dublu tărănimea: întâi pentru a satisface cerințele boierului, apoi pentru a-și scoate ei câștiguri cât mai mari. Bătrânii locului își amintesc cu dispreț de arendașii : Ștefan Butoi și Nicolae Butoi care au fost locțiitorii boierului Elena Kretzulescu, între anii 1870-1907.

În lupta lor pentru asigurarea unei existențe umane, țăranii comunei noastre iau în arendă de la boierul locului pământ sub formă de arendă în bani.

Astfel, în jurul anului 1907, locuitorii acestei comune se aflau într-o stare grea. Iată ce povestește moș Costache Stanciu în vârstă de 81 de ani despre anul 1907:

”Ferească Dumnezeu, moșule de vremile alea… Nu știu de ce, dar era sărăcie mare în popor. Noi n-am avut curajul să facem revoluție, dar era roșu ceru spre Mizil. Ardea la Mișu Bobeanu toată moșia; curgea rachiul și vinul gârlă din butoaie. Și numai ce văd că sosește boierul Costică Bagdadu și ne concintrează să-i păzim moșia la Turnu-Măgurele. Două luni ne-a dat de mâncare ce ne-a poftit inima, numa să-l păzim, dar n-am tras în niciunul moșule, că erau tărani de-ai noștrii”³⁾.

Ca o urmare a răscoalei din 1907, după acea s-a împroprietărit comuna Drajna de Jos cu 96.5 ha de izlaz comunal, la punctul zis „Piscul Domnului”, tot din moșia Elenei Kretzulescu. Locuitorii au despăgubit atunci boierul cu suma de 36.187,50 lei.

Între anii 1907-1922 o parte din tăranii comunei în frunte cu învățătorul Tache Popescu, iau de la boierul locului pământ în arendă pe bani, pe care îl lucrează asociați în așa zisă „Obște”

Viața grea a locuitorilor acestei comune continuă și exploatarea se întărește în timpul ocupației germane în primul război mondial 1916-1918. În această perioadă, la castelul Filipescu se instalează un spital nemțesc și un mare centru de prelucrare a laptelui. Toți locuitorii comunei erau obligați să aducă aici nemților o mare cantitate de lapte și ouă la un preț foarte redus.

În urma primului război mondial 1921-1922, pentru a liniști tărănimea sărăcită de pe urma războiului și a ocupației germane, tăranilor demobilizați, țăranilor fără pământ și cu pământ puțin li se dă pământ în două rânduri. Prima dată se dau câte 2 ha, în total pe comună primind circa 50-60 ha, iar a doua oară se dau câte 0,5 ha sau 1 ha, în total pe comună fiind date peste 100 ha. La această împroprietărire a tăranilor cu pământ din moșia boierului Elena Kretzulescu, o parte din locuitorii comunei cer mai mult pământ iar peste 250 de familii sunt împroprietărite în Comuna Principesa Elena din Ialomița azi Comuna Gheorghe Doja. Ei primesc acolo câte 5 ha și loc de casă.

Pentru pământul primit în 1921-1922, țăranii noștrii despăgubesc pe boier, plătind bani pentru pământ, pentru măsurarea lui și chiar pentru pietrele de hotar.

Comitetul de împroprietărire din Drajna de Jos, anul 1946

⁴⁾

Cei care au primit pământ prin această împroprietărire din 1921-1922, nu au fost stăpâni dintr-o dată pe locul primit, ci până la răscumpărarea lui definitivă, îl primeau de la boier sub formă de arendă pe câte un an.

Pentru a strănge suma necesară răscumpărării pământului, cât și pentru a-și procura uneltele și vitele necesare lucrării lui, mulți țărani se îndatorau la boierii satului de atunci, chiaburi proveniți din negustori ca : Nicolae Roșca și Stoica Grigore. Aceștia exploatează pentru suma împrumutată forța de muncă a țărănimii noastre.

După război, la 6 martie 1945, a fost instaurat regimul comunist, având la conducerea ţării guvernul condus de Petru Groza. La trei zile după instalarea guvernului, printr-un schimb de telegrame între Petru Groza şi Stalin, s-a stabilit ca nord-vestul Transilvaniei să revină României, dar şi realizarea unei reforme agrare prin exproprierea terenurilor deţinute de moşieri pentru a fi împărţite ţăranilor. Pe 23 martie 1945, a fost promulgată de către comunişti legea nr. 187 pentru înfăptuirea reformei agrare.

În satul Drajna de Jos, a fost înfiinţată Comisia de Reformă, care, în primăvara anului 1946, „a început înscrierea în tabel a plugarilor drăjneni, dar şi a celor din satele învecinate (Drajna de Sus, Valea Gardului, Ceraşu, Predeal, Sărari, Cătunu), pentru împroprietărire prin colonizare în Bărăganul Ialomiţean, care constituia legea petru sătenii din judeţul Prahova, plasa Vălenii de Munte”⁵⁾.

„Înainte de intrarea României în al Doilea Război Mondial pentru eliberarea şi reîntregirea ţării, spre est şi mai apoi spre vest, soldaţii au avut promisiunea primirii unor suprafeţe de pământ. Din satele Drajnei au plecat la oaste peste 550 de militari. 142 au căzut pe câmpul de luptă, 21 au pierit în lagărele ruseşti, iar 14 au căpătat răni nevindecabile.

Văduvele şi orfanii de război, dar şi soldaţii întorşi de pe front, ale căror familii deţineau mai puţin de 0,50 ha de teren, au primit terenul mult aşteptat, dar parcă prea departe de rosturile şi vatra aşezării în care s-au născut. Nimic însă nu le-a stat în cale. Reforma agrară din 1945 era de neratat întru-împlinirea visului dintotdeauna al ţăranului, de a avea şi lucra pământul său.

Iar dacă vreun gospodar ar fi dat înapoi de la marea dislocare funciară, foametea din anii 1946-1947 a fost mai mult decât convingătoare pentru asigurarea unui minim necesar de existenţă. 182 de familii din Drajna, dintr-un total de 202 de munteni, au luat, începând cu anul 1946, drumul Bărăganului. În inima câmpiei încă neîmblânzite, drăjnenii s-au trezit între Cer şi Pământ, între Ialomiţa şi Dunăre, dar curajul, determinarea, dorinţa de supra­vieţuire şi credinţa au fost mai puternice decât orice vitregie. Cum au petrecut ei anii de început pe pământul făgăduinţei am avut privilegiul de a afla povestea din gura celor care au trăit pe viu vremurile de acum 60-70 de ani: Silvia Ţaporea, Iuliana Iordache, fostă Dumitru, Aurelia Şerban, fostă Dudu, Gheorghe Simion, Toma Buzea, Ilie Bădic şi Gheorghe Burduşel, veteran de război.

Aşadar, era primăvară şi câmp cât vezi cu ochii, nici măcar un singur adăpost de vreme rea. Lotul drăjnenilor era aproape de cel al satului Dropia, plin de deportaţii politici din Banat, oameni care au suportat privaţiuni imposibil de imaginat astăzi. Poate şi de aceea, când regimul comunist de la Bucureşti a permis, toţi s-au întors în satele de baştină, iar prin anii ’70 aşezarea a fost rasă de pe faţa pământului.

Primele locuinţe au fost bordeiele: gropi de trei metri săpate în cernoziom, cu acces în trepte, lipite, văruite, cu două paturi şi o sobă de încălzit, acoperiş gros din paie, puţin săltat de la nivelul solului. Cum o fi arătat strania aşezare pe timp de iarnă, cu fumuri fantomatice, ieşite direct din pământ…? Patru sau cinci ani a durat traiul sub brazdă. Pe urmă, uşor-uşor, muntenii şi-au construit case, la început cinci, apoi un pâlc, o uliţă, un cătun…

Aşa s-a născut Drajna Nouă, singurul sat din România integral construit şi locuit de ţăranii împroprietăriţi după al Doilea Război Mondial, strămutaţi din aceeaşi localitate de munte. Atât de puternică a fost legătura cu pământul naşterii, Drajna de Prahova, încât oamenii şi-au făcut propria lor Drajnă în Bărăgan”⁶⁾.

profesor Ioan Rizea - monografia Drajna - 22.03.1958

fotografie: ioanscurtu.ro